Category Archives: POVESTI

Povesti populare

Pungutza cu doi bani de Ion Creanga

Published by:

Era odata o baba si un mosneag. Baba avea o gaina, si mosneagul un cucos; gaina babei se oua de cate doua ori pe fiecare zi si baba manca o multime de oua; iar mosneagului nu-i da nici unul. Mosneagul intr-o zi perdu rabdarea si zise:

— Mai baba, mananci ca in targul lui Cremene. Ia da-mi si mie niste oua, ca sa-mi prind pofta macar. — Da’ cum nu! zise baba, care era foarte zgarcita. Daca ai pofta de oua, bate si tu cucosul tau, sa faca oua, si-i manca; ca eu asa am batut gaina, si iacata-o cum se oua.

Mosneagul, pofticios si hapsin, se ia dupa gura babei si, de ciuda, prinde iute si degraba cucosul si-i da o bataie buna, zicand:

— Na! ori te oua, ori du-te de la casa mea; ca sa nu mai strici mancarea degeaba.

Cucosul, cum scapa din manile mosneagului, fugi de-acasa si umbla pe drumuri, bezmetec. si cum mergea el pe-un drum, numai iata gaseste o punguta cu doi bani. si cum o gaseste, o si ia in clont si se intoarna cu dansa inapoi catre casa mosneagului. Pe drum se intalneste c-o trasura c-un boier si cu niste cucoane. Boierul se uita cu bagare de seama la cucos, vede in clontu-i o punguta si zice vezeteului:

— Mai! ia da-te jos si vezi ce are cucosul cela in plisc.

Vezeteul se da iute jos din capra trasurei, si c-un feliu de mestesug, prinde cucosul si luandu-i punguta din clont o da boieriului. Boieriul o ia, fara pasare o pune in buzunar si porneste cu trasura inainte. Cucosul, suparat de asta, nu se lasa, ci se ia dupa trasura, spuind neincetat:

Cucurigu ! boieri mari, Dati punguta cu doi bani !

Boierul, inciudat, cand ajunge in dreptul unei fantani, zice vezeteului:

— Ma! ia cucosul ist obraznic si-l da in fantana ceea.

Vezeteul se da iarasi jos din capra, prinde cucosul si-l azvarle in fantana! Cucosul, vazand aceasta mare primejdie, ce sa faca? incepe-a inghiti la apa; si-nghite, si-nghite, pana ce-nghite toata apa din fantana. Apoi zboara de-acolo afara si iarasi se ia in urma trasurei, zicand:

Cucurigu ! boieri mari, Dati punguta cu doi bani !

Boierul, vazand aceasta, s-a mirat cumplit si a zis:

— Ma! da’ al dracului cucos i-aista! Ei, las’ ca ti-oiu da eu tie de cheltuiala, mai crestatule si pintenatule!

Si cum ajunge acasa, zice unei babe de la bucatarie sa ia cucosul, sa-l azvarle intr-un cuptor plin cu jaratic si sa puna o lespede la gura cuptorului. Baba, canoasa la inima, de cuvant; face cum i-a zis stapanu-sau. Cucosul, cum vede si asta mare nedreptate, incepe a varsa la apa; si toarna el toata apa cea din fantana pe jaratic, pana ce stinge focul de tot, si se racoreste cuptoriul; ba inca face s-o aparaie prin casa, de s-au indracit de ciuda harca de la bucatarie. Apoi da o bleanda lespezei de la gura cuptiorului, iesa teafar si de-acolo, fuga la fereastra boierului si incepe a tranti cu ciocul in geamuri si a zice:

Cucurigu ! boieri mari, Dati punguta cu doi bani !

— Mai, ca mi-am gasit beleaua cu dihania asta de cucos, zise boieriul cuprins de mierare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu si-l zvarle in cireada boilor s-a vacilor; poate vreun buhaiu infuriat i-a veni de hac; l-a lua in coarne, si-om scapa de suparare.

Vezeteul iarasi ia cucosul si-l zvarle in cireada! Atunci, bucuria cucosului! Sa-l fi vazut cum inghitea la buhai, la boi, la vaci si la vitei; pan-a inghitit el toata cireada, s-a facut un pantece mare, mare cat un munte! Apoi iar vine la fereastra, intinde aripele in dreptul soarelui, de intuneca de tot casa boierului, si iarasi incepe!

Cucurigu ! boieri mari, Dati punguta cu doi bani !

Boierul, cand mai vede si asta dandanaie, crapa de ciuda si nu stia ce sa mai faca, doar va scapa de cucos. Mai sta boierul cat sta pe ganduri, pana-i vine iarasi in cap una.

— Am sa-l dau in haznaua cu banii; poate va inghiti la galbeni, i-a sta vreunul in gat, s-a ineca si-oiu scapa de dansul.

Si, cum zice, umfla cucosul de-o aripa si-l zvarle in zahnaua cu banii; caci boieriul acela, de mult banarit ce avea, nu-i mai stia numarul. Atunci cucosul inghite cu lacomie toti banii si lasa toate lazile pustii. Apoi iesa si de-acolo, el stie cum si pe unde, se duce la fereastra boierului si iar incepe:

Cucurigu ! boieri mari, Dati punguta cu doi bani !

Acum, dupa toate cele intamplate, boierul, vazand ca n-are ce-i mai face, i-azvarle punguta. Cucosul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui si lasa pe boier in pace. Atunci toate paserile din ograda boiereasca, vazand voinicia cucosului, s-au luat dupa dansul, de ti se parea ca-i o nunta, si nu altaceva; iara boierul se uita galis cum se duceau paserile si zise oftand:

— Duca-se si cobe si tot, numai bine ca am scapat de belea, ca nici lucru curat n-a fost aici!

Cucosul insa mergea tantos, iar paserile dupa dansul, si merge el cat merge, pana ce ajunge acasa la mosneag, si de pe la poarta incepe a canta: „Cucurigu !!! cucurigu !!!” Mosneagul, cum aude glasul cucosului, iesa afara cu bucurie; si, cand isi arunca ochii spre poarta, ce sa vada? Cucosul sau era ceva de spariet! elefantul ti se parea purice pe langa acest cucos; s-apoi in urma lui veneau carduri nenumarate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete si mai boghete. Mosneagul, vazand pe cucosul sau asa de mare si de greoiu, si incunjurat de-atata amar de galite, i-a deschis poarta. Atunci cucosul i-a zis:

— Stapane, asterne un tol aici in mijlocul ograzii.

Mosneagul, iute ca un prasnel, asterne tolul. Cucosul atunci se asaza pe tol, scutura puternic din aripi si indata se umple ograda si livada mosneagului, pe langa paseri, si de cirezi de vite; iara pe tol toarna o movila de galbeni, care stralucea la soare de-ti lua ochii! Mosneagul, vazand aceste mari bogatii, nu stia ce sa faca de bucurie, sarutand mereu cucosul si dezmerdandu-l. Atunci, iaca si baba vine nu stiu de unde; si, cand a vazut unele ca aceste, numa-i sclipeau rautacioasei ochii in cap si plesnea de ciuda.

— Mosnege, zise ea rusinata, da-mi si mie niste galbeni! — Ba pune-ti pofta-n cuiu, mai baba! Cand ti-am cerut oua, stii ce mi-ai raspuns? Bate acum si tu gaina, sa-ti aduca galbeni; c-asa am batut eu cucosul, stii tu din a cui pricina… si iaca ce mi-a adus!

Atunci baba se duce in poiata, gabuieste gaina, o apuca de coada si o ia la bataie, de-ti venea sa-i plangi de mila! Biata gaina, cum scapa din manile babei, fuge pe drumuri. si cum mergea pe drum, gaseste si ea o margica s-o inghite. Apoi rapede se intoarce acasa la baba si incepe de pe la poarta: „Cot, cot, cotcodac !” Baba iesa cu bucurie inaintea gainei. Gaina sare peste poarta, trece iute pe langa baba si se pune pe cuibariu; si, dupa vrun ceas de sedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, sa vada ce i-a facut gaina!… si, cand se uita in cuibariu, ce sa vada? Gaina se ouase o margica. Baba, cand vede ca s-a batut gaina joc de dansa, o prinde s-o bate, s-o bate, pan-o omoara in bataie! si asa, baba cea zgarcita si nebuna a ramas de tot saraca, lipita pamantului. De-acu a mai manca si rabdari prajite in loc de oua; ca bine si-a facut ras de gaina si-a ucis-o fara sa-i fie vinovata cu nemica, sarmana!

Mosneagul insa era foarte bogat; el si-a facut case mari si gradini frumoase si traia foarte bine; pe baba, de mila, a pus-o gainarita, iara pe cucos il purta in toate partile dupa dansul, cu salba de aur la gat si incaltat cu ciubotele galbene si cu pinteni la calcaie, de ti se parea ca-i un irod de cei frumosi, iara nu cucos de facut cu bors.

Povesti populare

Capra cu trei iezi de Ion Creanga

Published by:

Era odata o capra care avea trei iezi. Iedul cel mare si cu cel mijlociu dau prin bat de obraznici ce erau; iara cel mic era harnic si cuminte. Vorba ceea : „Sunt cinci degete la o mana si nu samana toate unul cu altul”.

Intr-o zi, capra cheama iezii de pe-afara si le zice :

– Dragii mamei copilasi ! Eu ma duc in padure ca sa mai duc ceva de-a mancarii. Dar voi, incuieti usa dupa mine, ascultati unul de altul, si sa nu cumva sa deschideti pana ce nu-ti auzi glasul meu. Cand voiu veni eu, am sa va dau de stire, ca sa ma cunoasteti, si am sa va spun asa :

Trei iezi cucuieti
Usa mamei descuieti !
Ca mama v-aduce voua :
Frunze-n buze,
Lapte-n tate,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies
Smoc de flori
Pe subsuori.
Auzit-ati ce-am spus eu ?

– Da, mamuca, zisera iezii.

– Pot sa am nadejde in voi ?

– Sa n-ai nici o grija, mamuca, apucara cu gura inainte cei mai mari. Noi suntem odata baieti, si ce-am vorbit odata vorbit ramane.

– Daca-i asa, apoi veniti sa va sarute mama ! Dumnezeu sa va apere de cele rele, si mai ramaneti cu bine!

– Mergi sanatoasa, mamuca, zise cel mic, cu lacrimi in ochi, si Dumnezeu sa-ti ajute ca sa te intoarne cu bine si sa ne-aduci demancare.

Apoi capra iese si se duce in treaba ei. Iar iezii inchid usa dupa dansa si trag zavorul. Dar vorba veche : „Paretii au urechi si ferestile ochi”. Un dusman de lup – s-apoi stiti care ? – chiar cumatrul caprei, care de mult pandea vreme cu prilej ca sa pape iezii, tragea cu urechea la paretele din dosul casei, cand vorbea capra cu dansii.

„Bun ! zise el in gandul sau. Ia, acum mi-e timpul… De i-ar impinge pacatul sa-mi deschida usa, halal sa-mi fie ! stiu ca i-as carnosi si i-as jumuli !” Cum zice, si vine la usa; si cum vine, si incepe :

Trei iezi cucuieti
Usa mamei descuieti !
Ca mama v-aduce voua :
Frunze-n buze,
Lapte-n tate,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies
Smoc de flori
Pe subsuori.
– Hai ! deschideti cu fuga, dragii mamei, cu fuga !

– Ia ! Baieti, zise cel mai mare, sariti si deschideti usa, ca vine mama cu demancare.

– Saracutul de mine ! zise cel mic. Sa nu cumva sa faceti pozna sa deschideti, ca-i vai de noi ! Asta nu-i mamuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i asa de gros si de ragusit, ca-i mai subtire si mai frumos !

Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar si puse sa-i ascute limba si dintii, pentru a-si subtia glasul, s-apoi, intorcandu-se, incepu iar :

Trei iezi cucuieti

Usa mamei descuieti !…

– Ei, vedeti, zise iarasi cel mare; daca ma potrivesc eu voua ? Nu-i mamuca, nu-i mamuca !

D-apoi cine-i daca nu-i ea ? Ca doar si eu am urechi ! Ma duc sa-i deschid.

– Badica ! badica ! zise iarasi cel mic. Ascultati-ma si pe mine ! Poate mai de-apoi a veni cineva s-a zice:

Deschideti usa,
Ca vine matusa !
S-atunci voi trebuie numaidecat sa deschideti ? D-apoi nu stiti ca matusa-i moarta de cand lupii albi si s-a facut oale si ulcioare, sarmana ?

– Apoi, da ! nu spun eu bine ? zise cel mare. Ia, de-atunci e rau in lume, de cand a ajuns coada sa fie cap… Daca te-i potrivi tu acestora, ii tine mult si bine pe mamuca afara. Eu, unul, ma duc sa deschid.

Atunci mezinul se vara iute in horn si, sprijinit cu picioarele de prichiciu si cu nasul de funingine, tace ca pestele si tremura ca varga de frica. Dar frica-i din raiu, sarmana ! Asemene cel mijlociu, tustiu ! iute sub un chersin; se-nghemuieste acolo cum poate, tace ca pamantul si-i tremura carnea pe dansul de frica : Fuga-i rusinoasa, da-i sanatoasa !

… insa cel mare se da dupa usa si – sa traga, sa nu traga ? – in sfarsit, trage zavorul… Cand iaca !… ce sa vada ? s-apoi mai are cand vede ?… caci lupului ii scaparau ochii si-i sfaraia gatlejul de flamand ce era. si, nici una, nici doua, hat ! pe ied de gat, ii rateza capul pe loc si-l mananca asa de iute si cu atata pofta, de-ti parea ca nici pe-o masea nu are ce pune. Apoi se linge frumusel pe bot si incepe a se invarti prin casa cu neastampar, zicand :

– Nu stiu, parerea m-a amagit, ori am auzit mai multe glasuri ? Dar ce Dumnezeu ?! Parc-au intrat in pamant… Unde sa fie ? Se iteste el pe colo, se iteste pe dincolo, dar pace buna ! iezii nu-s nicairi !

– Ma !… ca mare minune-i asta !… dar nici acasa n-am de coasa… ia sa mai odihnesc oleaca aste batranete !

Apoi se indoaie de sele cam cu greu, si se pune pe chersin. si cand s-a pus pe chersin, nu stiu cum s-au facut, ca ori chersinul a crapat, ori cumatrul a stranutat…

Atunci iedul de sub chersin, sa nu taca ? – il pastea pacatul si-l manca spinarea, saracutul !

– Sa-ti fie de bine, nanasule !

– A !… ghidi ! ghidi ! ghidusi ce esti ! Aici mi-ai fost ? Ia vina-ncoace la nanaselul, sa te pupe el ! Apoi ridica chersinul binisor, insfaca iedul de urechi si-l flocaieste si-l jumuleste si pe-acela de-i merg petecele !… Vorba ceea : „Ca toata paserea pe limba ei piere”.

Pe urma se mai invarte prin casa, doar a mai gasi ceva, dar nu gaseste nimic, caci iedul cel cuminte tacea molcum in horn, cum tace pestele in bors la foc. Daca vede lupul si vede ca nu mai gaseste nimic, isi pune in gand una : asaza cele doua capete cu dintii ranjiti in feresti, de ti se parea ca radeau; pe urma unge toti paretii cu sange, ca sa faca si mai mult in ciuda caprei, s-apoi iese si-si cauta de drum. Cum a iesit dusmanul din casa, iedul cel mic se da iute jos din horn si incuie usa bine. Apoi incepe a se scarmana de cap si a plange cu amar dupa fratiorii sai.

– Dragutii mei fratiori ! De nu s-ar fi induplecat, lupul nu i-ar fi mancat ! si biata mama nu stie de asta mare urgie ce-a venit pe capul ei !

Si boceste el si boceste pana il apuca lesin ! Dar ce era sa le faca ? Vina nu era a lui, ce au cautat pe nas le-a dat.

Cand jalea el asa, iaca si capra venea cat putea, incarcata cu de-a mancarii si gafuind. si cum venea, cat de colo vede cele doua capete, cu dintii ranjind, in feresti.

– Dragii mamucutei, dragi ! Cum asteapta ei cu bucurie si-mi rad inainte cand ma vad !

Baietii mamei, baieti,
Frumusei si cucuieti !
Bucuria caprei nu era proasta. Dar cand s-apropie bine, ce sa vada ? Un fior rece ca gheata ii trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde in tot trupul, si ochii i se painjinesc. si ce era nu era a bine !… Ea insa tot merge pan’ la usa, cum poate, crezand ca parerea o insala… si cum ajunge, si incepe

Trei iezi cucuieti
Usa mamei descuieti !
Ca mama v-aduce voua :
Frunze-n buze,
Lapte-n tate,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies
Smoc de flori
Pe subsuori.
Atunci iedul mezin – care acum era si cel dintai si cel de pe urma – sare iute si-i deschide usa. Apoi s-arunca in bratele mane-sa si cu lacrimi de sange incepe a-i spune :

– Mamuca, mamuca, uite ce am patit noi ! Mare foc si potop au cazut pe capul nostru !

Capra atunci, holband ochii lung prin casa, o cuprinde spaima si ramane incremenita !… Dar mai pe urma, imbarbatandu-se, si-a mai venit putin in fire s-a intrebat :

– Da’ ce-a fost aici, copile ?

– Ce sa fie, mamuca ? Ia, cum te-ai dus dumneata de-acasa, n-a trecut tocmai mult si iaca cineva s-aude batand la usa si spunand :

Trei iezi cucuieti,

Mamei usa descuieti…

– si ?…

– si frate-meu cel mare, natang si neastamparat cum il stii, fuga la usa sa deschida.

– s-atunci ?…

– Atunci, eu m-am varat iute in horn, si frate-meu cel mijlociu in chersin, iar cel mare, dupa cum iti spun, se da cu nepasare dupa usa si trage zavorul !…

– s-atunci ?…

– Atunci, grozavie mare ! Nanasul nostru si prietenul dumitale, cumatrul lup, se si arata in prag !

– Cine ? Cumatrul meu ? El ? Care s-a jurat pe parul sau ca nu mi-a sparie copilasii niciodata ?

– Apoi da, mama ! Cum vezi, i-a umplut de sparieti !

– Ei las’, ca l-oiu invata eu ! Daca ma vede ca-s o vaduva sarmana si c-o casa de copii, apoi trebuie sa-si bata joc de casa mea ? si pe voi sa va puie la pastrama ? Nici o fapta fara plata… Ticalosul si mangositul ! inca se ranjea la mine cateodata si-mi facea cu maseaua… Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el : n-am sarit peste garduri niciodata de cand sunt. Ei, taci, cumatre, ca te-oiu dobzala eu ! Cu mine ti-ai pus boii in plug ? Apoi, tine minte ca ai sa-i scoti fara coarne !

– Of, mamuca, of ! Mai bine taci si lasa-l in plata lui Dumnezeu ! Ca stii ca este o vorba : „Nici pe dracul sa-l vezi, da’ nici cruce sa-ti faci !”

– Ba nu, dragul mamei ! „Ca pana la Dumnezeu, sfintii iti ieu sufletul.” s-apoi tine tu minte, copile, ce-ti spun eu : ca de i-a mai da lui nasul sa mai miroase p-aici, apoi las’ !… Numai tu, sa nu cumva sa te rasufli cuiva, ca sa prinda el de veste.

Si de-atunci cauta si ea vreme cu prilej ca sa faca pe obraz cumatru-sau. Se pune ea si sta in cumpene, cum sa dreaga si ce sa-i faca ?

„Aha ! ia, acum i-am gasit leacul, zise ea in gandul sau. Taci ! ca i-oiu face eu cumatrului una de s-a musca labele !”

Aproape de casa ei era o groapa adanca; acolo-i nadejdea caprei.

– La cada cu dubala, cumatre lup, ca nu-i de chip !… Ia, de-acu sa-ncepe fapta : Hai la treaba, cumatrita, ca lupul ti-a dat de lucru !”

Si asa zicand, pune poalele-n brau, isi sufleca manicele, atata focul si s-apuca de facut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pasca cu smantana si cu oua si fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jaratic si cu lemne putregaioase ca sa arda focul mocnit. Dupa asta asaza o leasa de nuiele numai intinata si niste frunzari peste dansa : peste frunzari toarna tarana si peste tarana asterne o rogojina. Apoi face un scauies de ceara anume pentru lup. Pe urma lasa bucatele la foc sa fearba si se duce prin padure sa caute pe cumatru-sau si sa-l pofteasca la praznic. Merge ea cat merge prin codru, pana ce da pe-o prapastie grozava si intunecoasa si pe-o tiharaie da peste lup.

– Buna vreme, cumatro ! Da’ ce vant te-a abatut pe-aici ?

– Buna sa-ti fie inima, cumatre, cum ti-i cautatura… apoi da, nu stii dumneata ca nevoia te duce pe unde nu ti-i voia ? Ia, nu stiu cine-a fost pe la mine pe-acasa in lipsa mea, ca stiu ca mi-a facut-o buna !

– Ca ce fel, cumatrita draga ?

– Ia, a gasit iezii singurei, i-a ucis si i-a crampotit, de le-am plans de mila ! Numai vaduva sa nu mai fie cineva !

– Da’ nu mai spune, cumatra !

– Apoi de-acum, ori sa spun, ori sa nu mai spun, ca totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus catra Domnul, si datoria ne face sa le cautam de suflet. De aceea am facut si eu un praznic, dupa puterea mea, si am gasit de cuviinta sa te poftesc si pe d-ta, cumatre; ca sa ma mai mangai…

– Bucuros, draga cumatra, dar mai bucuros eram cand m-ai fi chemat la nunta.

– Te cred, cumatre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus.

Apoi capra porneste inainte plangand, si lupul dupa dansa, prefacandu-se ca plange.

– Doamne, cumatre, Doamne ! zise capra suspinand. De ce ti-e mai drag in lume, de-aceea n-ai parte…

– Apoi da, cumatra, cand ar sti omul ce-ar pati, dinainte s-ar pazi. Nu-ti mai face si dumneata atata inima rea, ca odata avem sa mergem cu totii acolo.

– Asa este, cumatre, nu-i vorba. Dar sarmanii gagalici, de cruzi s-au mai dus !

– Apoi da, cumatra; se vede ca si lui Dumnezeu ii plac tot puisori de cei mai tineri.

– Apoi, daca i-ar fi luat Dumnezeu, ce ti-ar fi ? D-apoi asa ?

– Doamne, cumatra, Doamne ! Oiu face si eu ca prostul… Oare nu cumva nenea Martin a dat pe la dumneata pe acasa ? Ca mi-aduc aminte ca acu ca l-am intalnit odata prin zmeuris; si mi-a spus ca daca-i vrea dumneata sa-i dai un baiet, sa-l invete cojocaria.

Si din vorba-n vorba, din una-n alta, ajung pan-acasa la cumatra !

– Ia poftim, cumatre, zise ea luand scauiesul si punandu-l deasupra groapei cu pricina, sezi cole si sa ospatezi oleaca din ceea ce ne-a dat Dumnezeu !

Rastoarna apoi sarmalele in strachina si i le pune dinainte.

Atunci lupul nostru incepe a manca halpav; si gogalt, gogalt, gogalt, ii mergeau sarmalele intregi pe gat.

– Dumnezeu sa ierte pe cei raposati, cumatra, ca bune sarmale ai mai facut !

– si cum ospata el, buf ! cade fara sine in groapa cu jaratic, caci scauiesul de ceara s-a topit, si leasa de pe groapa nu era bine sprijinita : nici mai bine, nici mai rau, ca pentru cumatru.

– Ei, ei ! Acum scoate, lupe, ce-ai mancat ! Cu capra ti-ai pus in card ? Capra ti-a venit de hac !

– Valeu, cumatra, talpele mele ! Ma rog, scoate-ma ca-mi arde inima-n mine !

– Ba nu, cumatre; c-asa mi-a ars si mie inima dupa iezisorii mei ! Lui Dumnezeu ii plac pui de cei mai tineri; mie insa-mi plac si de isti mai batrani, numai sa fie bine fripti; stii, cole, sa treaca focul printr-insii.

– Cumatra, ma parlesc, ard de tot, mor, nu ma lasa !

– Arzi, cumatre, mori, ca nici viu nu esti bun ! De-abie i-a mai trece baietului istuia de spariet, ca mult par imi trebuia de la tine ca sa-l afum. ti-aduci aminte, dihanie rautacioasa si spurcata, cand mi te-ai jurat pe parul tau ? si bine mi-ai mancat iezisorii !

– Ma ustura inima-n mine, cumatra ! ma rog, scoate-ma, si nu-ti mai face atata osanda cu mine !

– Moarte pentru moarte, cumatre, arsura pentru arsura, ca bine-o mai plesnisi dinioare cu cuvinte din scriptura !

Dupa aceasta, capra si cu iedul au luat o capita de fan s-au aruncat-o peste dansul, in groapa, ca sa se mai potoleasca focul. Apoi, la urma urmelor, napadira asupra lui si-i mai trantira in cap cu bolovani si cu ce-au apucat, pana-l omorara de tot. si asa s-a pagubit sarmana capra si de cei doi iezi, da’ si de cumatru-sau lupul pagubasa a ramas, si pagubasa sa fie.

Si auzind caprele din vecinatate de una ca aceasta, tare le-au mai parut bine ! si s-au adunat cu toatele la priveghiu si unde nu s-au asternut pe mancate si pe baute, veselindu-se impreuna…

Si eram si eu acolo de fata, si-ndata dupa aceea am incalecat iute pe-o sea, s-am venit de v-am spus povestea asa, s-am mai incalecat pe-o roata si v-am spus jitia toata; si unde n-am mai incalecat pe-o capsuna si v-am spus, oameni buni, o mare si gogonata minciuna !

POVESTI Povesti cu zane

Zana muntilor de Petre Inspirecu

Published by:

A fost odată un împărat foarte viteaz; toate împărăţiile de prinprejurul împărăţiei sale îi cerea sfaturi: atâta era de drept şi înţelept. Când se isca sfadă între dânşii, la acest împărat mergeau mai întâi la judecată şi, cum zicea el, aşa se şi făcea, fiindcă era judecător drept şi iubitor de pace. Când fu aproape de bătrâneţe îi dărui Dumnezeu un fecior. Nu se poate spune câtă bucurie simţi împăratul când a văzut că dobândi un moştenitor. Toţi împăraţii vecini i-au trimis daruri. Ei nu mai puţin se bucurau că vecinul lor, care îi ajuta cu sfaturi şi poveţele lui cele de mult folos, a dobândit fecior.

După ce se mări, îl puse de învăţă carte. El era aşa de silitor, încât se mirau dascălii de dânsul cum de învaţă aşa repede. Ceea ce învăţa ceilalţi copii într-un an, el învăţa numai într-o săptămână. Ajunsese să nu mai aibă dascălii ce să-i dea să înveţe. Iară tată-său scrise carte împărătească la nişte filosofi vestiţi ca să vie să ispitească cu învăţăturile lor pe fiul său.

La curtea acelui împărat se afla pe atunci un vânător vestit; şi, până să vie filosofii cei vestiţi, împăratul dete pe fiu-său acestui vânător ca să-l înveţe meşteşugul său.

După ce veniră filosofii, învăţă şi de la dânşii câte în lună şi în soare. Bucuria tatălui său era aşa de mare unde vedea că fiu-său are să fie procopsit ca nici unul din fiii de împăraţi, încât se uita la dânsul ca la soare. Iară el de ce se mărea d-aia se făcea mai cu minte şi mai frumos. În toată împărăţia lui şi a vecinilor lui împăraţi, altă vorbă nu era decât de înţelepciunea şi frumuseţea acestui fiu de împărat.

N-ajunsese să-şi răsucească mustăcioara şi foile de zestre curgeau de la fel de fel de împăraţi, care voiau să-şi dea fetele după dânsul, dară el nu voia să se însoare aşa de tânăr.

Într-una din zile mergând la vânătoare, văzu o turturică, care tot sărea înaintea lui; lui îi fu milă să o vâneze; el căuta vânaturi mari, fiindcă nu se temea de primejdii; era vânător meşter şi viteaz. În cele din urmă, dacă văzu şi văzu că tot îi sărea în cale, întinse arcul şi dete cu o săgeată. El se miră prea mult cum de nu o putu omorî el, care era aşa de bun vânător, ci o răni puţin în aripă, care, aşa rănită, se duse de nu o mai văzu. Cum se duse turturica, simţi, nu ştiu cum, nu ştiu de ce, că îi tâcâia inima.

După ce se întoarse acasă, era tot cm galeş. Împăratul văzând că tânjeşte fiu-său cu sănătatea, îl întrebă ce are, iară el răspunse că n-are nimic.

Turturica aceea era Zâna Munţilor care se îndrăgostise de frumuseţea lui. Ei nu-i venea la socoteală să se arate lui aievea, ca să-i dea pricină, şi d-aia se făcuse turturică şi îi tot sărea în cale. Nu ştia însă cum să facă, cum să dreagă, ca să se cunoască cu fiul împăratului.

Peste câteva zile de la întoarcerea feciorului de împărat de la vânătoare, o femeie săracă veni la curtea împărătească să se bage slujnică şi, fiindcă tocmai era trebuinţă de o găinăreasă, o primi.

Curăţenia şi buna îngrijire ce da găinilor şi tuturor paserilor de la coteţele împărăteşti ajunsese de poveste. Împărăteasa era aşa de mulţumită, încât în toate zilele spunea împăratului câte o vorbă bună pentru bărbăţia acestei femei tinere, dară săracă. Ea şi începuse a se gândi la norocirea bietei femei. Fiul împăratului auzind atâtea vorbe frumoase despre găinăreasă, voi să o vază şi el. Într-o zi, când împărăteasa se duse să cerceteze găinile şi să vază de coteţe, merse şi fiul său cu dânsa.

Găinăreasa, cum văzu pe fiul de împărat, îşi aruncă ochii asupră-i cu o căutătură aşa de mângâioasă şi aşa de plină de dragoste, dară cu smerenie, încât feciorul de împărat se fâstâci oarecum, dară îşi ţinu firea. Simţi că obrajii îi arde, o sudoare rece îl trecu, şi inima începu să-i tâcâiască, de părea că o să-i spargă pieptul. El însuşi nu-şi putea da seama ca ce poate să fie istoria asta. Plecă ochii în jos, nu zise nici cârc, şi se întoarse acasă.

Toată curtea împărătească lua în nume de bine pe această găinăreasă, pentru vrednicia şi curăţenia ei. Ea se purta cu toate slugile cu bunăcuviinţă, şi nimeni nu cuteza să-i zică nici dă-te mai încolo, pentru că ea nu le da prilej de glumă.

Într-acestea un fiu al unui împărat vecin, însurându-se, a fost poftit la nuntă şi pe acest împărat cu toată curtea lui. Împăratul plin de bucurie merse la acea nuntă şi luă cu dânsul şi pe împărăteasă şi pe fiul său.

În ziua aceea, când era cununia fiului de împărat, la nunta căruia merse acest împărat cu feciorul său, găinăreasa se ceru şi ea de la vătaf să o lase şi pe dânsa să se ducă la preumblare. Vătaful, cam râzând, îi zise:”Ce-i trebuie chelului? Tichie de mărgăritar”. Apoi o lăsă. Iară ea, înghiţind înfruntarea, nu zise nimic şi plecă.

Împăratul era vesel peste măsură văzând că din atâţi feciori de împăraţi şi domni al său se deosebea prin isteţimea, boiul şi înţelepciunea lui. Toate fetele de împărat ar fi voit să joace lângă el în horă. Când, deodată, vine la nuntă o fată îmbrăcată în nişte haine cum nici una din fetele de împărat nu avea.

Cosiţele ei împletite cu meşteşug şi date pe spate îi atingeau pulpele şi ea era aşa de bine făcută, încât ochii tuturor rămase la dânsa. Ea cum veni, nici una, nici alta, se prinse lângă feciorul de împărat şi numai lângă dânsul juca până către seară.

Vorbiră, râseră, îşi povestiră fel de fel de lucruri, dară cam pe sub mână, fiindcă-i era ruşine feciorului de împărat să râză şi să vorbească aşa înaintea tătâne-său şi apoi toţi fiii de împăraţi îşi dau coate, căci băgaseră de seamă că necunoscuta tot lângă el juca.

Feciorul de împărat nu mai era al său. Se mira însuşi de schimbarea ce simţea într-însul, dară nu cuteza să spuie nimănui. El îşi pusese în gând ca, la hora din urmă ce va juca, să întrebe pe această necunoscută cine era, de unde venea, de este fată ori măritată, şi se gândea că de n-ar avea bărbat să o ceară de nevastă. Când, pieri ca o nălucă.

Feciorul de împărat rămase ca un zăpăcit. Se întoarse acasă, dară cu gândul era tot la dânsa. Tată-său, văzându-l tot pe gânduri şi trist, nu ştia ce să-i mai facă să-l înveselească oarecum. Când iată că-l poftesc la altă nuntă de împărat, unde se şi duse cu împărăteasa şi cu fiul său.

Ca şi la cealaltă nuntă feciorul de împărat jucă cu fata cea necunoscută şi frumoasă, care venise şi la această nuntă şi se prinse în horă lângă dânsul. După multe întrebări, află de la dânsa că şedea tocmai înspre partea aceea, încotro era împărăţia tatălui său, doară căci nu-i zisese că şade chiar la dânsul. Atunci fiul de împărat îi făgădui să o ducă acasă, dacă era singură, şi ea priimi. Însă tocmai când era să se spargă nunta, ea pieri de lângă dânsul din horă.

Se întoarseră deci acasă împăratul şi cu ai lui, însă fiul lor se topea d-a-n-picioarele şi nimeni nu ştia din ce pricină. Deşi se făcuse vâlvă că feciorul de împărat este îndrăgostit cu o zână, el însă se apăra înaintea tatălui său că nu ştie la sufletul său nimic. Toţi vracii şi cititorii de stele se aduseră şi nimeni nu ştiu să-i ghicească răul de care suferă. Unul dintr-înşii zise că e teamă să nu dobândească lipici.

Într-aceasta împăratul fu poftit la o altă nuntă de împărat, unde nu voi să se ducă, fiindcă inima lui nu era de veselii, ci se îngrija mai mult de fiul său. Dară dacă văzu că fiul său atâta stăruieşte, îi făcu voia. Acesta porunci la nişte credincioşi ai săi ca să aibă pregătit la îndemână câteva cazane cu smoală, să le fiarbă în ziua nunţii şi când va fi înde seară să aştearnă pe drum smoală. După ce puse la cale toate astea, se duse la nuntă.

De cum începu hora, fata cea frumoasă şi necunoscută veni ca din senin, şi iară se prinse lângă dânsul.

De astă dată era gătită şi mai frumos, avea nişte haine de la soare te puteai uita, dar la dânsa, ba. Juca feciorul de împărat şi se uita la dânsa ca la un cireş copt. Şi de astă dată o întrebă şi ea îi tot răspunse cam în doi peri. Îi făgădui şi acum că se va lăsa să o ducă acasă.

Când fu înde seară la hora cea mai din urmă, pieri ca o măiastră de lângă dânsul.

Nu se poate spune cât de mult se mâhni el; căzu la pat şi zăcea, fără să-i poată ajuta cineva. Tată-său ar fi dat nu ştiu cât aceluia ce ar fi putut să-i tămăduiască copilul. Când iată credincioşii lui veniră cu un condur. Măiastra, dacă se nomoli în smoală, mai bine lăsă condurul acolo decât să întârzie.

Atunci feciorul împăratului trimise pe credincioşii lui să umble din casă în casă, şi să puie pe toate femeile să se încalţe cu acel condur, şi la care s-o potrivi, aceea să fie soţia lui. Tată-său se învoi şi el la această otărâre. Se duseră deci, credincioşii lui, ocoliră toată împărăţia, cercară toate femeile condurul, şi la nici una nu se potrivi.

Auzind feciorul de împărat una ca aceasta se îmbolnăvi şi mai rău. Apoi porunci ca să încerce şi femeile din curtea împărătească. La nici una nu se potrivi. Nu mai rămase decât găinăreasa, pe care o uitaseră; dară împărăteasa, aducându-şi aminte de dânsa, îi porunci să se încalţe şi ea cu condurul. Când îl trase la călcâi, pare că fu de acolo. Era turnat pe piciorul ei. Ea începu a se văicăra şi a tăgădui că nu era condurul ei. Feciorul de împărat cum auzi, porunci să i-o aducă, şi cum o văzu strigă:

– Asta este, mamă.

Ea, deşi tagăduia, dar înteţită de rugăciunile împăratului, ale împărătesei şi ale fiului lor, în cele din urmă mărturisi că ea este stăpâna condurului.

După ce îi povesti că este zână măiastră, că îl îndrăgostise de când îl văzuse la vânat, că el rănise o turturică, şi că acea turturică era ea, şi dacă nu s-a arătat lui aşa cum este a fost că, de va lua de bărbat un om de pe pământ, toată puterea ei piere. Mai spuse că, spre a-l putea vedea mai adesea, intrase găinăreasă la dânşii şi că tot ce ea făcuse era numai pentru dragostea lui.

După aceea ieşi la scară, bătu de trei ori în palme, şi iată o cărucioară, fără să fie trasă de cai, veni; ea îşi luă zestrea numai de scumpeturi dintr-însa, apoi, curgându-i şiroaie de lacrămi din ochi se întoarse şi zise feciorului de împărat:

– Iată, pentru dragostea ta, mă lepăd de puterea mea cea măiastră, numai şi tu să mă iubeşti, precum te iubesc şi eu.

Dete drumul cărucioarei şi rămase lângă fiul împăratului, carele în scurt timp se făcu sănătos. Apoi făcu o nuntă d-ale împărăteştile şi după moartea tatălui său, rămaseră ei în scaunul împărăţiei, şi domnesc şi astăzi dacă nu vor fi murit.